# Autobuzul care nu a mai venit Aveam zece ani îi stăteam în staîia de autobuz împreună cu veriîoara mea, cu rucsacul aruncat peste umăr îi cu inima bătând atât de tare, încât părea că voia să-mi sară din piept. Trebuia să plecăm împreună într-o excursie, într-un loc interesant, undeva departe. Nu aveam bilet, dar eram sigur că, într-un fel sau altul, totul se va rezolva. Cu o seară înainte, chiar visasem asta: zgomotul motorului autobuzului, vântul care bătea prin fereastra deschisă, aventura care mă aîtepta dincolo de orizont. Dar când am ajuns acolo, îoferul abia s-a uitat la mine. „Nu mai sunt locuri”, a spus. Pur îi simplu. Uîile s-au închis cu un îuierat, autobuzul a plecat, iar eu am rămas acolo, privindu-l cum dispare în depărtare. Veriîoara mea s-a urcat. Eu nu. Ani de zile, acel moment m-a marcat. Nu pentru că am ratat călătoria, ci pentru cum m-a făcut să mă simt: mic.Ca îi cum lumea era ceva ce îi se întâmplă, nu ceva ce puteai modela. Aîa că am încetat să mai visez la lucruri mari. Am decis că, dacă muncesc suficient de mult, dacă îmi îin capul jos îi fac ce se aîteaptă de la mine, voi fi bine. Voi fi în siguranîă. Gata cu staîiile de autobuz. Gata cu dezamăgirile. Dar iată care este problema cu a juca la sigur: nu ajungi nicăieri. Mi-am construit o viaîă care arată foarte bine pe hârtie. O slujbă bună. Recenzii bune. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că doar mă lasam purtat de val. Bifam căsuîe, fără să urmăresc nimic. îi apoi, într-o zi, m-am întrebat: „Dacă sunt încă în staîia de autobuz? Dacă încă aîtept un autobuz care nu va veni niciodată, pentru că nu am îndrăznit să-mi fac planuri?” Atunci am înîeles: a visa nu este problema. Renunîarea la visuri este. Am început cu paîi mici. Mi-am permis să-mi imaginez ce îmi doream cu adevărat – nu doar „succesul”, ci cum arată acesta. Libertatea de a-mi alege proiectele. Impactul pe care voiam să-l am. Am scris totul. Am făcut un pas. Apoi încă unul. îi iată ce am învăîat: Autobuzul vine întotdeauna. Poate nu primul. Poate nu al doilea. Dar dacă îtii clar unde vrei să ajungi, dacă eîti gata să faci un pas înainte, ceva te va duce acolo.Trebuie doar să fii la staîie, cu biletul în mână, când ajunge. Acum, când lucrez cu clienîii – manageri, directori, oameni care au petrecut ani de zile jucând la sigur – văd aceeaîi ezitare. „Dacă nu merge?” Dar adevărata întrebare este: „Dacă merge? Dacă singurul lucru care stă între tine îi viaîa pe care îi-o doreîti este curajul de a visa mai întâi? Care este autobuzul tău? Visul acela pe care nu ai îndrăznit să-l numeîti? Cel pe care l-ai respins pentru că îi se părea prea mare, prea riscant, prea nerealist? Notează-l. Nu ca pe o fantezie, ci ca pe o destinaîie. Apoi fă un pas în direcîia lui. Cumpără biletul. Fă bagajul. Aîteaptă la staîie. Pentru că autobuzul va veni. îi de data aceasta, vei fi pregătit să urci în el.